A durat milioane de ani pentru ca vegetația să acopere nămolul și substanțele toxice cu un strat de humus, un strat de vegetație și un strat de oxigen, pentru ca oamenii să poată trăi pe Pământ.
Iar acum oameni nerecunoscători aduc nămolul și substanțele toxice – care fuseseră acoperite cu îndelung efort cosmic – înapoi la suprafață.
În acest fel, prin faptele necugetate ale speciei umane iresponsabile, sfârșitul lumii devine începutul tuturor timpurilor. Ne sinucidem. Orașele noastre sunt carcinome.
Nu mâncăm ce crește pe lângă noi – importăm mâncare din Africa, America, China sau Noua Zeelandă.
Nu ne păstrăm rahatul. Am tras apa și gunoiul nostru se duce undeva departe. Ne otrăvim râurile, lacurile, și oceanele cu cu el, sau îl transportăm către locuri unde se purifică, sau mai rar către un loc centralizat de compostare. În alte cazuri, rahatul nostru este distrus. Rahatul nu se întoarce către câmpuri, nu se întoarce de unde ne vine mâncarea.
Ciclul prin care mâncarea devine rahat funcționează.
Ciclul prin care rahatul devine mâncare este întrerupt.
Când tragem apa, convinși că facem vreun fapt igienic, rupem legile cosmice, pentru că în realitate este un act scârbavnic, un gest al morții.
Când mergem la toaletă, o încuiem pe dinăuntru, și tragem apa după rahat, încercăm să punem capăt unei chestii. De ce ne e rușine? De ce ne e frică? Reprimăm ce se întâmplă cu rahatul nostru, așa cum reprimăm moartea. Gaura toaletei ne apare ca o poartă a morții; încercăm să plecăm de acolo cât mai repede, să uităm cât mai repede de putrezire. Dar, este tocmai invers! Cu rahatul începe viața.
– Friedensreich Hundertwasser –
Îmi place cum închizi tu ochii 